Donald Trump a fost primit cu ovații în Israel, unde a aterizat chiar în momentul eliberării primilor ostatici de către Hamas. Mulțimile din Tel Aviv i-au scandat numele, iar în Knesset unii parlamentari au purtat șepci roșii în stil MAGA. Premierul Benjamin Netanyahu l-a numit „cel mai mare prieten pe care Israelul l-a avut vreodată la Casa Albă”, iar discuțiile despre o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace au reapărut.
• Trump a proclamat „sfârșitul epocii terorii” și „zorii unui nou Orient Mijlociu”, dar a evitat să explice ce urmează pentru Gaza și pentru palestinieni. Deși și-a prezentat o „strategie în 20 de puncte”, implementarea ei nu a fost discutată public, iar Hamas nici măcar nu a acceptat condiția principală, adică dezarmarea sau retragerea din teritoriu.
• Vizita sa a continuat în Egipt, la un „summit pentru pace” organizat în grabă, unde peste 20 de lideri mondiali au defilat alături de el pe o scenă decorată cu sloganul „PEACE 2025”. Totuși, nici Israelul, nici Hamas nu au participat, iar documentul final semnat nu conține angajamente concrete, ci doar intenții generale privind „rezolvarea disputelor prin dialog”.
• În timp ce Trump se bucura de aplauze pentru bombardarea instalațiilor nucleare iraniene și pentru presiunile asupra Hamas, divergențele reale erau vizibile. Netanyahu a refuzat să declare oficial că războiul s-a încheiat, păstrând deschisă opțiunea reluării operațiunilor militare. În același timp, lideri arabi au început să se îndoiască de seriozitatea angajamentelor israeliene, mai ales după ce premierul a anulat în ultimul moment participarea la summit, invocând o sărbătoare religioasă.
• În tot acest timp, întrebarea esențială – cine va reconstrui Gaza și în ce condiții – a rămas fără răspuns. Trump a preferat să glumească despre personalitatea lui Netanyahu și să-l compare pe trimisul său cu Henry Kissinger, evitând deliberat subiectele incomode.
• A fost aceasta începutul păcii sau doar o reprezentație diplomatică fără scenariu pentru actul următor? Deocamdată, realitatea din teren arată că aplauzele nu țin loc de plan.
Sursa: NYTimes